1

Aici Cairo

Pe fereastra cu obloane intrau mirosuri străine, care în cameră căpătau pentru totdeauna numele Zamalek.

Somnul încă nu se dădea dus şi, din cauza asta, pereţii proaspăt zugrăviţi ai camerei de hotel ţineau loc de ecran pentru filmul nopţii trecute: peste albul de var apăru brusc cerul plin de stele, pe care avionul plutise mai bine de două ore. Lipsa mişcării făcea neverosimilă călătoria şi totul părea o farsă. Dar când a treia oră se apropia de final, ca şi cum s-ar fi oglindit într-o mare, cerul se întâlni cu un alt cer, la fel de înstelat. Cerul de jos am crezut că este tot Egiptul. Era, de fapt, doar Cairo, un oraş cât o ţară. Cineva a spus că piramidele, fiind luminate noaptea, se văd din avion înainte de aterizare. Am încercat să le desluşim siluetele spre margine, la locul de întâlnire a cerurilor, iar avionul, parcă vrând să ne facă pe plac, a survolat oraşul mult timp până să coboare, dar tot nu am reuşit să le zărim.

În aeroport, stând la rând pentru controlul paşapoartelor, am fost cu picioarele pe pământ pentru prima dată după mult timp. În febra pregătirilor de plecare, nu mă gândisem prea serios la ce se întâmplă, astfel că acolo, în locul acela aglomerat şi atât de străin, am realizat pentru prima oară ce alegere absurdă am făcut.

— Îţi dai seama că nouă luni nu mai plecăm de-aici?

Laura n-a avut nimic de spus despre asta.

Pe fundalul unei muzici instrumentale, taxiul a rulat o vreme pe poduri suspendate, deasupra străzilor inundate de luminiţe, pentru ca apoi să coboare iar în mijlocul lor şi apoi iar să se înalţe. Priveam oraşul când de sus, când de jos, legănându-ne ca într-o caravană printre dune, şi mi se părea cel mai bun început pentru o poveste.

Zamalek era un nume exotic dintr-o limbă încă străină şi mi se insinuase în gânduri încă de la Bucureşti. Într-unul din multele drumuri la ONBSS1 ni s-a spus că ambasada română se află în acest cartier şi că acolo ne vom primi scrisorile de la rude.

Noaptea, în jurul orei două, pe străduţa liniştită cu vile învăluite în întuneric, portierele taxiurilor s-au trântit cu zgomot în faţa unui hotel cu două etaje şi Zamalekul ambasadei deveni astfel Zamalekul primei nopţi în Cairo. Apoi liniştea s-a reinstaurat, pentru că intruşii cercetau cu ochi mari un univers nou.

Pereţii erau iar albi ca nişte pagini goale şi, văzându-mă cu ochii deschişi, Laura rosti:

— Sabah al-kheir! Huna Al-Qahira!2

După asta veni buletinul de ştiri:

— Am auzit chemarea la rugăciune.

— Păi şi de ce nu m-ai trezit şi pe mine?

— Ei, asta-i! O s-o tot auzim de-acuma.

— Şi cum e?

— Ciudat. Foarte ciudat.

În anul trei de facultate, ni s-a năzărit că în curând o să ne facem mari şi că va trebui să ne găsim o slujbă. Aşa am ajuns la Radio România Internaţional, la secţia de limba arabă, unde primeam câteva pagini de tradus pentru a ne familiariza cu limbajul de ştiri, apoi veneam să le aducem şi aşteptam ca vreunul dintre angajaţi să aibă timp să le corecteze. Într-una din aceste vizite, am auzit-o pe o crainică prezentând ştirile în limba arabă şi începând cu o formulă de salut obişnuită la radio: Sabah al-kheir! Huna Bukharest. Bună dimineaţa! Aici Bucureşti.

Huna Bukharest ne obsedase mult timp, ca în copilărie, când repeţi nişte cuvinte tocmai pentru că nu le ştii sensul. Ştiam foarte bine ce înseamnă, dar tot suna exotic. Huna Bukharest rămăsese în repertoriul de glume cam penibile cu circuit închis. De câte ori ceva nu ne plăcea la oraşul în care locuiam, asta era formula pe care o rosteam ca pe un fel de explicaţie ce se voia a fi amuzantă. Laura ducea acum gluma la alt nivel. Huna Al-Qahira suna de mii de ori mai exotic. În camera de hotel cu pereţii ca nişte pagini goale, era formula magică prin care se deschidea sesamul: Al-Qahira, oraşul piramidelor şi al Nilului. Al-Qahira, oraşul aventurii.

***

Ismail Anwar era o alee liniştită, umbroasă, mărginită de două blocuri de apartamente pe dreapta, iar pe stânga de încă un bloc şi de căminul nostru. În capăt de tot, gardul înalt al unei instituţii cu steagul arborat încheia aleea brusc şi sec. De fapt, Ismail Anwar nu era altceva decât o fundătură, dar ceva mă împiedica să o numesc aşa chiar şi în gând.

Căminul avea şase etaje. Mushrifa3 de la intrare avu pentru noi două veşti: cea bună, zise ea, era că vom locui la etajul şase. Cealaltă, care ne impresionă la fel de puţin, era că nu exista lift.

Încet-încet, căminul controversat începea să capete substanţă, ca un decor de teatru în plină amenajare. Lângă peretele simplu, vopsit în alb, erau înşirate câteva scaune şi faţă în faţă cu ele trona ghişeul ca de gară din spatele căruia ne vorbea mushrifa. Căldura înăbuşitoare îmbrăca totul ca un clopot de sticlă, în ciuda uşilor mari deschise larg spre stradă. Uşile nu erau chiar uşi, ci nişte porţi din fier forjat, cu model floral de sus până jos. Închise, trebuie să formeze un perete întreg de flori de fier, m-am gândit. Chiar despre aceste porţi am auzit că se închid seara, la ora opt, şi nu mai ai voie să ieşi până dimineaţa. Am crezut că nu e decât o legendă şi că vom fi tratate ca nişte turiste, deşi aveam exemplul clar al bursierelor din anii trecuţi. Aşa e construit omul, să creadă că el e special şi că va face lucrurile altfel. Contemplând florile de fier, am înţeles pe loc că nu suntem speciale, cel puţin nu din punctul de vedere al unor porţi de cămin. Ora opt urma să aibă rigiditatea fierului răcit de mult.

Holul începu să se aglomereze. Fetele care nu mai încăpeau în jurul nostru se înghesuiau pe scări chicotind, iar de la etajele superioare nu încetau să vină altele şi altele. Erau toate îmbrăcate în galabii4 simple, ca nişte saci, care ascundeau siluete de femei în toată firea, deşi chipurile le trădau vârsta, aceeaşi cu a noastră. Din mulţimea de cuvinte străine care pluteau în jur, încărcând şi mai mult aerul cald, se distingea un refren şoptit: fetele străine, au venit fetele străine.

— Yalla, yalla!5 se auzi deodată o voce aproape masculină, iar posesoarea ei, o femeie slăbuţă, îmbrăcată în blugi şi cu părul negru neacoperit, răsărită de undeva din spatele ghişeului, se porni să le facă vânt înapoi pe scări.

Cu mâna ridicată ameninţător deasupra capului, reuşi să le alunge pe toate fără să le atingă, ca pe-un roi de muşte bâzâitoare. Holul se goli şi observai din nou scaunele de lângă perete, de data asta cu jind. M-aş aşeza, dar mushrifa de la ghişeu vorbeşte cu noi, pentru că domnul Jipa ne-a cerut să lămurim noi în arabă ce este de lămurit. Domnul Jipa este ataşatul cultural, care aseară ne-a preluat de la aeroport şi ne-a cazat la hotelul din Zamalek, iar acum încearcă să ne instaleze la cămin. Pare un domn cumsecade, dar uşor aiurit sau depăşit de situaţie, iar engleza pe care o vorbeşte lasă de dorit. Mushrifa continuă să ne vorbească mie şi Laurei în dialectul egiptean despre care am auzit atâtea la şcoală. Cuvinte familiare îmi zboară pe lângă urechi din când în când, înecate într-o mare de cuvinte necunoscute. Am înţeles cuvântul „studentă” şi cuvântul „scrie”, apoi mushrifa a dat din mână nervos, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a-şi pierde cumpătul. Zâmbetul i-a pierit, ba chiar a început să se încrunte un pic. E o femeie îmbrăcată cu gust, atât cât se poate spune asta despre cineva care poartă un văl lung, ce îi acoperă până la talie haina cu mânecă lungă. Vălul, de culoarea pepenelui galben, îi încadrează trăsăturile simetrice, contrastând plăcut cu tenul măsliniu. Mâna nervoasă are degetele împodobite cu inele de aur, inclusiv inelul de logodnă şi verigheta.

Ca şi când şi-ar dori să reia de la început scena asta care nu ne iese, mushrifa face gestul ştergerii cu buretele şi pronunţă rar nişte cuvinte mai puţin străine:

— Eu sunt Amal. Numele meu este Amal Gawaish.

Mai avem o speranţă, aşadar6.

Apoi se apucă să explice din nou, din păcate cu aceleaşi cuvinte, dar arată spre un catastif şi spune din nou cuvântul „scrie”. În cele din urmă, ne întreabă şi pe noi cum ne cheamă şi întrebarea sună atât de familiar în comparaţie cu celelalte cuvinte, încât aproape ai putea crede că vorbeşte româneşte.

— Eu sunt Oana. Ea este Laura.

— Oana, trebuie să ne scriem numele aici, exclamă Laura cu vocea marilor descoperiri.

— Of, în sfârşit!

Mushrifa, care ţinea în mâinile ei mici catastiful greoi, îl împinse spre noi, cu speranţă în ochi. Poate că am înţeles totuşi. Aşa cum s-a bucurat mai devreme că noi două vorbim arabă, acum pare că se minunează în sinea ei: ce înseamnă că vorbim arabă dacă nu înţelegem mai nimic când o vorbesc alţii?

— În arabă, bine? zise mushrifa.

— Să...